Inkmarks On Empty Dreams

Oare e adevarat? In fiecare dintre noi sa existe o parte luminata si una intunecata, dualitatea sinelui e reala sau doar temporara ori patologica? Sinele oare poate fi corrupt in momente de slabiciune de partea intunecata, de la depresie, momente de cadere, si pana la extreme si crima? Umbra lui Jung, ca si concept exista si este corelata cu inconstientul si legatura dintre constient, inconstient si vise! Unde incepe si se sfarseste ori se impletesc fiecare cu fiecare? De asemenea apare si ideea de anima si animus, aceeasi cu yin si yang, aceeasi cu  povestea androginului se impletesc cu sinele si iubirea, ce se impletesc si se despletesc in cunoastere si recunoastere. Intodeauna, contrastul dintre alb si negru, intuneric si lumina, opusurile ce se atrag si se completeaza de la bine si rau, la contrastul dintre rase si credinte. Umbra este in fiecare dintre noi, si reprezinta partea necunoscuta inca a sinelui, poate fi pozitiva ori negativa. Aşezăm în lumină anumite aspecte ale noastre...

Perhaps it’s not the most amazing lovestory of all times….but it has essence. Perhaps the words are not rich devourings of an old passion…but they are coming from the heart. Perhaps it’s a coming of age story that never happened….but somehow the author recalls it in her head and in her heart like it was today…and the day after…forever. “Pages for you” by Sylvia Brownrigg “ "But sleeping : that was a new intimacy altogether, and one Flannery often could not believed she shared. It was a secret. What a person looked like when they couldn’t help it; what that defenselessness might suggest; what revelations might be conveyed by that loosend, floppy shape, in the unintended words or murmurs of the dreamer? To sleep with Anne was, an Flannery the ultimate trust. It was the handing over, the giving in. It was more than the keys to the realm: it was the realm, the realm of the deepest self. In their first nights together, Flannery made sure she stayed up past Anne, till she heard her lov...

De ce ne atat de teama de noi insane? Sa avem intentia sa depasim orice…orice rau, orice bine, orice ura, orice iubire inventata, orice demon al trecutului sau prezentului…. Frica si temerile ne definesc uneori existenta, dincolo de tarie de character, de credinta si de siguranta si cunoasterea de sine. Frica te consuma, daca o lasi, la fel si singuratatea, sunt demonii nostrii superficiali, care uneori rad de noi, in nesiguranta si neincredere. Ne este frica de atatea….de privare de libertate, de singuratate, de saracie, de hoti cand suntem bogati, de necunoscut din cauza iesirii din zona de comfort, de a ne destainui toate secretele aproapelui, de a nu fi raniti, teama de dezamagire, din cauza ca ne-am facut atatea sperante, teama de respingere care se naste din nesiguranta, la fel ca si teama de esec…practic traim intr-o dualitate a fricii, ce creeaza un intreg al temerilor noastre cele de toate zilele. Mai nou a aparut si teama de iubire…cat de trist e asta! Nici macar nu am ajuns ...

“Ce diferit, ce ambiguu mi se pare azi trecutul acela fara tine. E o simpla poveste, o biografie care nu-mi apartine; o evoc ca si cum as evoca destinul altei persoane. In aceasta incapere intunecata unde imi petrec viata, atat de retrasa din lume de parka as fi moarta, atat de departe de tot, cum esti si tu, Marina, zilele se aseamana cu un sir de lumini care se sting una cate una cu iuteala fulgerului, intr-o vijelie ce devoreaza timpul si o vad deja pe ultima sub licaririle palide si capricioase ale memoriei; te-am cunoscut in stralucirea soarelui, dar te chem noaptea, printre umbrele asfintitului sau sub scanteia prietenoasa a lunii. Pentru mine deja nu mai exista timp. Durerea copilariei si tradarile tineretii sunt atat de departe ca si clipa aceasta, chiar aceasta clipa, pe care nu sunt in stare sa o prind pentru ca deja a cazut in putul trecutului, s-a unit cu trecutul pe care ni l-am furat, singurul trecut autentic, tu, Marina, tu, dragostea mea.” “Orice destin, oricat de lung ...

Am citit aceasta marturisire deloc empatica a unei iubirii nepamantene pe nerasuflate. L-am lasat pe Coelho deoparte, caci m-a plictisit……si mi-am zis sa citesc un autor roman si mi-a “cazut” in maini….”Papusile” Cristinei Nemerovschi. “La inceput n-a fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.” “La inceput, cand ma gandeam la Luna in absenta ei, o asemanam cu un val urias de apa neagra. O mare nervoasa, iritata, care arunca spre mal valuri spumoase, intunecata- o mare pe timp de furtuna, care, capricioasa rastoarna toate vapoarele si ineaca marinarii, fara sa-I pese catusi de putin de povestile pe care fiecare om le poarta cu el. Marea care se intoarce cu fundul in sus, dezvelind abisuri negre de nisip care exista acolo de milioane de ani, Oare ce i-as spune unui fir de nisip care exista de cand e lumea? Cum ai putea tum, un om, un obiect atat de finit, sa-i impartasesti nisipului ceva ce el sa nu fi aflat inca? Luna era nisipul ala vesni...

“Cei mai multi oameni nu sunt ei insisi, ci altii. Gandurile lor sunt opiniile altora. Vietile lor, o imitatie. Pasiunile lo, un citat din altcineva.” – Oscar Wilde Nu stim cine suntem cu adevarat. Nu stim ce facem aici. Nu stim nici de unde venim, nici incotro ne ducem.Ni se intampla sa luptam cu lucruri in care credem si nu credem. Respiratia din cerc Tot ce se afla in afara noastra, lumea pe care o vedem, o atingem, oamenii, circumstantele, evenimentele pe care le intampinam sunt o revelatie a fiintei, o confirmare a modului nostru de a gandi. Rolurile in care inca suntem incarcerate ne dezvaluie ranile de care inca nu suntem vindecati.In om, chiar si in cel mai decazut, exista o vointa involuntara, o constiinta inconstienta….o unitate zdrobita care striga atunci cand este scoasa la iveala. Tot ceea ce asteptam cu nerabdare se intampla. Visele se adeveresc mereu, pana si cele mai sceptice. Doar sa nu uitam ca lucrurile nu se schimba si nu se vor schimba niciodata. Numai noi ne schim...

Oricate stele Oricâte stele ard în înaltime, Oricâte unde-arunca-n fata-i marea, Cu-a lor lumina si cu scânteiarea Ce-or fi-nsemnând, ce vor ­ nu stie nime. Deci cum voiesti tu poti urma cararea. Fii bun si mare, ori patat de crime, Acelasi praf, aceeasi adâncime, Iar mostenirea ta si-a tot: uitarea.    Parca ma vad murind… în umbra portii Asteapta cei ce vor sa ma îngroape… Aud cântari si vad lumini de tortii. O, umbra dulce, vino mai aproape ­ Sa simt plutind deasupra-mi geniul mortii Cu aripi negre, umede pleoape.